• Prima pagină
• Despre
• Prezentare
• Rezultate
• Chestionar
• Rapoarte
• Articole
• Baza de date imagini

Brosura prezentare proiect

Moduri contemporane de anvelopare a spatiului

Modurile contemporane de anvelopare a spatiului creaza noi tendinte la nivelul interfetei interior-exterior, interesante in egala masura pentru cercetarea teoretica cat si pentru practica arhitecturala.

Arhitectura contemporana experimenteaza mai mult decat pana acum anvelopante care sa raspunda atat estetic cat si energetic sau structural unor tendinte nascute din utopiile anilor trecuti. Aceste noi posibilitati experimentale trebuiesc clasate printr-un studiu teoretic care sa permita arhitectilor romani sa cunoasca si apoi sa le experimenteze.

Clasificarea pe diverse criterii a experimentelor de anvelopare a spatiului constituie principalul obiectiv al studiului. (Materialele, tehnologia sau tehnica folosita, dar si prezentarea ideilor originale in functie de trinomul forma-functiune-semnificatie)

Obiectivele

Obiectivul principal al acestei cercetari stiintifice este inventarierea, sistematizarea, ierarhizarea si apoi clasarea in tipologii a tendintelor la care prin arhitectura experimentala este supusa anvelopanta cladirii. Acest obiectiv poate fi atins prin documentare si informare interdisciplinara sustinuta pe parcursul celor 2 ani de studiu.

Ca obiectiv secundar studiul isi propune stabilirea de contacte externe pentru continuarea sau amplificarea proiectului la nivel global prin co-interesarea unor parteneri din mediul academic extern.

Metodologia

Cercetarea stiintifica aplicata pe arhitectura experimentala din lume va da abstractul, si va dovedi utilitatea, actualitatea si valoarea studiului.

Modurile de anvelopare a spatiului dar si analiza spatiului efectiv in contextul framantarii internationale pun rigoare sau adauga o noua sensibilitate creatiei arhitecturale contemporane si viitoare.

O prima componenta a cercetarii va fi conceperea si distribuirea de chestionare catre arhitecti (prin filiale OAR) care vor ilustra gradul de cunoastere si experimentare a unor anvelopante contemporane la nivelul profesiei. Interpretarea chestionarelor si identificarea tendintelor demne de mentionat in privinta anveloparii spatiului confera studiului un aspect local extrem de original si poate da noi directii de cercetare.

Incercarea de a dovedi atat teoretic cat si practic importanta experimentului de arhitectura si modul cum acesta creaza o noua fata anvelopantei cladirii porneste de la idee, se exprima practic printr-un proiect pentru ca abia in ultima faza sa se realizeze fizic. Analiza proiectelor atat locale cat si internationale va releva tendinte noi care trebuie studiate in detaliu, la fel si intalnirile cu arhitectii sau intervievarea lor in cadrul proiectului pentru a descrie metodele noi de abordare a materialelor pentru crearea unei anvelopante

In partea de abstract a cercetarii totul va porni de la o informare si documentare temeinica pe intreg parcurs al studiului.

Contactele din mediul academic international vor fi cea de a doua prioritate pe care studiul isi va baza intreaga existenta, nefiind insa neglijate intalnirile profesionale, expozitiile si targurile internationale (de genul Bienale aplicate pe arta si arhitectura cum este cea de la Venetia) unde intalnirea specialistilor si co-interesarea lor in prezentul proiect va aduce un aport de nou, continuarea studiului sau o colaborare pe termen lung intre cercetatorii romani si cei din strainatate.

Rezultate preconizate ale cercetarii

Spatiul este principalul element de studiu al arhitecturii. Astfel, orice cercetare de arhitectura ar trebui sa aiba spatiul ca principal element de studiu, iar problematica anveloparii spatiului este la fel de actuala ca si in cazul adapostului primordial atat in contemporaneitate cat si in viitorul profesiei de arhitect.

Impactul proiectului va fi atat la nivel academic prin intalniri cu specialistii si materialele scrise care vor rezulta in urma studiului cat si la nivelul breslei arhitectilor prin problematica actuala, care ar trebui sa intereseze orice arhitect practician.

Implicarea breslei se va face prin organismul sau asociativ Ordinul Arhitectilor din Romania, cu ajutorul caruia se va difuza de doua ori pe an o informare adresata specialistilor cu rezultatele cercetarii iar o data pe an se poate face o intalnire pentru discutarea rezultatelor obtinute pana la nivelul respectiv in cadrul programelor de formare continua sau cu ocazia unor discutii dedicate pe aceasta tema cu cei interesati.

Sesiunile de comunicari stiintifice la care voi participa vor ajuta prin componenta lor de diseminare a rezultatelor stiintifice la amplificarea impactului proiectului in mediul academic.

Prelegerile tinute studentilor in mediul academic, prezentele la conferinte cu comunicari stiintifice, articolele publicate in revistele de specialtate recunoscute sunt rezultatele preconizate ale acestei cercetari.

Rezultatul final pe care cercetarea il propune este realizarea unui studiu cat mai amplu, publicat in doua volume unul axat pe componenta locala si cel de al doilea pe componenta internationala, ambele in cel de al doilea an al cercetarii. Rezumate ale acestor studii vor fi publicate si difuzate prin Ordinul Arhitectilor catre filiale locale pentru a informa si stimula arhitectii in munca de proiectare.

Deschiderea spre arta pe care proiectul o propune prin componenta de design a anvelopantei sau identificarea de exemple sculpturale de anvelopare a spatiului dau caracterul interdisciplinar pe care proiectul doreste sa il atinga la sfarsitul sau. Interdisciplinaritatea studiului deschide noi cai spre viitoarele cercetari stiintifice privind experimentul de la nivelul anvelopantei cladirii.

Definitii

Interfața interior-exterior este suprafața sau spațiul care mediază raportul între clădire și mediul extern, într-un mod activ, devenind o membrană informată, comunicativă și în comunicație.

Această anvelopantă își definește ființa într-un circuit care pornind de la forma masivă-inertă-opacă prin care oferă numai protecție, se poate dematerializa, sparge, vibra, schimbându-și starea fizică ajungând texturată, elastică, translucidă și poate prin transparență totală să devină doar sugerată, sfidându-și chiar existența prin pierderea în absență.

Anvelopanta este o alcatuire care inchide un spatiu, il protejeaza si se poate identifica cu interfata interior-exterior numai in cazul in care aceasta este materializata sau poate sa fie numai o componenta a acesteia.

Dubla anvelopare dinspre interior si dinspre exterior formeaza o interfata spatiala care separa si protejeaza in aceeasi masura.

Diferenta dintre anvelopanta si interfata interior-exterior pe care acest studiu o va definii pe parcursul sau este lipsa factorului intermediar.

Cercetarea post doctorala „Moduri contemporane de anvelopare a spatiului” este finantata integral de catre Centrului National al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior prin Unitatea Executiva pentru Finantarea Invatamantului Superior si a Cercetarii Stiintifice Universitare, iar sprijinul OAR este dat prin contactul cu membrii si popularizarea rezultatelor cercetarii. Cod proiect PD-73.

In ceea ce urmeaza atasez acestei brosuri de prezentare a proiectului doua anexe extrase din studiul meu doctoral cu titlul “Contributii la studiul interfetei interior-exterior in teoria si practica arhitecturala a secolului XX” pentru a exemplifica atributele si tipologiile interfetei interior-exterior.

Anexa 1 - Atribute ale interfeței

În ceea ce urmeaza voi trata interfața ca pe un obiect arhitectural și voi încerca să-i discern structura, apoi să-i pun sub lupă fiecare din componentele pe care le voi considera relevante. Un punct de plecare ar putea fi clasificarea lui Vitruviu, care vedea în utilitas, firmitas și venustas cele trei componente sine qua non ale unui obiect arhitectural. Aceasta rămâne una dintre posibilele scheme conceptuale, perfecte pentru a sta la baza unei analize structurale.

Mulți teoreticieni au luat însă această faimoasă triadă ca punct de plecare pentru alte clasificări, în funcție de interesele urmărite în studiile lor.

Nicolae Lascu, de exemplu, a fost unul dintre acei teoreticieni care au dizolvat tehnica în celelalte două componente, ceea ce i-a permis o istorie a teoriei arhitecturii ca istorie a binomului polemic funcțiune-formă.[1]

Christian Norberg Schulz, în Intentions in Architecture, consideră și el obiectul arhitectural drept o totalitate arhitecturală căreia îi discerne patru componente: funcțiune-formă-tehnică-și-semantică.[2]

Pornind de la astfel de propuneri, Anca Sandu Tomașevschi reformulează această alcătuire structurală în cartea sa Teoria criticii de arhitectură – schiță de schiță, admițându-i obiectului arhitectural din nou trei comonente, fiind într-o ordine precisă și justificată: funcțiune-semnificație-formă.[3]

Clasificarea de mai sus poate constitui un punct de plecare pentru o analiză a atributelor anvelopantei, ca obiect de arhitectură. Și chiar dacă, în studiul meu nu voi poposi asupra semnificației ca intenție auctorială, ci doar ca efect al intențiilor funcționale, după alcătuirea materială a formei, nu voi schimba ordinea triadei funcțiune-semnificație-formă.

1. Funcțiunea

La rândul lui, Peter Derer propune în Locuirea Urbană, o clasificare a funcțiunilor ce intervin la diferitele interfețe din cadrul spațiului urban.[4] El listează alături de funcțiunile directe și explicite, două dintre aspectele sensibile, de semnificații, tratate drept funcțiuni intenționate auctorial: funcțiunile simbolice (probabil de tip obelisc, arc de tiumf, coloană liberă ca obiect urban etc. și – funcțiile psiho-afective (parietale tratate artistic, ziduri și împrejmuiri respingătoare, forme concave și convexe cu efectele lor opuse etc.). Toate aceste funcțiuni asumate și efecte rezultate deschid studiului posibilitatea de a discuta rolurile[5] și ipostazele[6] pe care le poate lua interfața în arhitectură.

Interfața închide-separă un spațiu, dar scopul arhitecturii și al obiectului arhitectural este de a fi locuit și de a satisface cerințele/exigențele/nevoile beneficiarului acestui spațiu. Pentru a discuta despre arhitectură trebuie studiate rolurile formale, funcționale sau simbolice pe care obiectul arhitectural trebuie să le aibă.

Astfel, interfața interior-exterior trebuie analizată după răspunsul pe care îl oferă pusă în fața trinomului funcțiune-semnificație-formă. Studiul va urmări care dintre componentele trinomului este dominantă în raport cu interfața.

Discuția despre funcțiune în raport cu spațiul arhitectural se pune întotdeauna în funcție de un program ales. După cum am arătat în capitolul anterior, important pentru o clădire este dacă exprimă funcțiunea sa în exterior printr-o formă cunoscută și ușor de identificat. Iar exhibarea sau mascarea funcțiunii poate să fie punctul prin care funcțiunea domină forma și structura.

Constrângerea pe care funcțiunea o pune asupra obiectului arhitectural se manifestă cel mai mult în cazul programelor arhitecturale unde fluxurile tehnologice sau de altă natură sunt mai importante decât aspectul exterior al clădirii. Exemplu în acest caz ar fi aeroporturile, porturile, gările, fabricile chiar și super-magazinele. Faptul că funcțiunea domină celelalte două componente ale trinomului nu implică un dezinteres total ci ele pot apărea subliniate în zonele unde publicul are acces sau chiar peste tot.

Funcția pe care interfața o are poate fi încadrată tot la capitolul funcțiune ca o subcategorie a rolurilor protective.

Funcțiunile unei interfețe sunt multiple și ele apar în diverse combinații, uneori se suprapun, alteori se completează, sunt dilatate unele sau altele, în acord cu situațiile specifice. Astfel avem:

• Funcția de protecție fizică, a persoanelor și bunurior materiale:
  • împotriva factorilor climatici, cum ar fi lumina prea puternică, temperatura, vânturile, apa în diversele ei ipostaze, alte agresiuni catastrofale cum ar fi cutremurele, focul, inundațiile;
  • împotriva factorilor poluanți, cum ar fi zgomotul, praful, noxele etc.;
  • împotriva agresiunii unor animale, cum ar fi urșii polari în regiunile din nord;
  • împotriva atacurilor umane, fie ele atacuri militare ori agresiuni infracționale
• Funcția de protecție psihologică, prin posibilitatea de izolare:
  • posibile imixtiuni
  • față de indiscreție
  • față de sursele de stress[7]
• Funcția de protecție psihică, nevoia de intimitate/de izolare
  Aeroportul Internațional Pudong, Shanghai-China, arhitect Paul Andreu, 1999. Atât imaginea interioară cât și cea exterioră subliniază ideea din text prin care, în cazul unor programe, forma indică importanța funcțiuni, transformând-o astfel în semnificație. În acest caz, unele elemente structurale capătă rol decorativ, ajutând forma să nu devină monotonă. (Foto D.C.)

2. Semnificația

Funcțiile estetice, le voi numi semnificații și sunt tema următoarelor rânduri.

Semnificația anvelopantei, pentru cei din interior sau pentru cei din exterior, poate să nu existe. Este cazul arhitecturii sterile, plate, strict utilitare. De fapt, și ea ne determină uneori o stare, chiar dacă acea stare nu este altceva decât tristețea în fața sărăciei de idei. Arhitectura în adevăratul înțeles al cuvântului ne prezintă însă o diversitate de interfețe sofisticate, capabile de a sugera semnificații pe toate nivelurile de profunzime. Acestea pot fi:

• comunicare, indicare
• sugerarea unui înțeles metaforic, mai accesibil sau mai profund
• propunerea unui simbol

Marea majoritate a interfețelor interior-exterior își exprimă semnificantul prin funcțiune. Un spital sau o școală au o tipologie de spații care, exprimate în exterior, dau un tip de fațadă sau de interfață recognoscibilă.

Dacă forma este total deosebită și pare indiferentă în raport cu funcțiunea, semnificația este dată de expresivitatea acestei forme, constituind un simbol în sine. Exemplu pentru această tipologie ar fi arhitectura practicată de Frank O. Ghery.

Arhitectura unei biserici poate să constituie un semnificant mai mult decât exprimarea prin formă sau funcțiune. Acesta este un exemplu de trecere de la arhitectură înspre metafora sau semnificatul în sine, caracteristic pentru monumente de genul arc de triumf sau repere urbane de genul turn. La Tour Eiffel sau turnurile de televiziune, alături de sculpturile din cadrul public sunt interfețele bazate pe metafore. Interfața comunicare marchează o limită verticală sau domină orașul sub forma unui axis mundi.

1. Machetă pentru Monumentul Internaționalei a 3-a, Vladimir Tatlin, 2. Primul etaj de la Tour Eiffel. (http://jacketmagazine.com/26/px/tatlin-model.jpg. și foto D.C.)

Atunci când vorbește despre interiorul și exteriorul unei clădiri, Peter Derer spune că: “exteriorul ține cont de amplasament, vecinătate și dimensiune, iar interiorul este singurul care poate arăta etapele devenirii sociale a individului care locuiește, interiorul fiind mult mai ușor de schimbat”.[8]

Interfața însă poate să aibă o semnificație abstractă prin care să marcheze un statut social înțeles printr-un cod cunoscut în comunitatea respectivă sau prin opulență care este înțeleasă la nivel global și aplicată încă din cele mai vechi timpuri. De regulă, palatul ca tip de program a marcat o interfață abstractă, ce apare în secolul XX sub formă de casă-vilă-conac și în arhitectura modernă. Aceste prezențe nu se manifestă numai în mediul urban, lăsând loc arhitecturii totalitare să își impună programele megalomane și chiar corporațiilor să își exprime statutul de lideri în diverse domenii.

În cadrul post-decembrist din România băncile și-au marcat statutul prin sedii opulente care prezintă aceeași interfață abstractă ce folosește statutul ca semnificant.

Semnificația interfeței poate să lipsească total, caz în care nu mai putem vorbi de arhitectură, sau să aibă o decorație/ornamentică. Semnificația în creația arhitecturală poate constitui scopul sau motivul pentru care un lucru este făcut într-un anumit fel sau să fie total independentă și să aducă după ea o formă și funcțiune care să o justifice.

Iată ce spune Francastel despre mijloacele poetice ale spațiului limitat: “Oricum, se vede că reprezentarea tridimensională a spațiului nu a fost niciodată pentru artiști o soluție absolută, nici măcar o soluție iluzionistă pe deplin satisfăcătoare. Ei au integrat-o împreună cu multe altele, în elaborarea unui spațiu care rămâne în esență aluziv și plural.”[9]

3. Forma

În raport cu spațiul arhitectural ipostazele interfeței pot să fie: suprafață, spațiu sau volum. În cazul suprafeței forma poate să fie geometrică sau liberă. Geometria și rigoarea prin care această formă poate fi exprimată merge de la raporturile între plin și gol, repetarea unor travei și chiar modularea totală a suprafeței. Formele libere sau cu o geometrie mai greu de definit au făcut din interfață o anvelopantă complexă ce îmbracă clădirea într-un mod spațial volumetric. Dacă ne referim la negativul formei în cazul unei piețe urbane, interfața spre exterior este dată de fațadele clădirilor care flanchează spațiul.

O interfață ni se poate prezenta, cum am văzut, drept :

• o suprafață,
• un spațiu
• o sugestie imaterială

Ea poate exprima o funcțiune în următoarele moduri :

• exhibată exacerbat
• exprimată sincer
• tratată evaziv
• escamotată

Atribute fizice ale formei sunt următoarele:

• geometria, care poate fi liberă sau regulată
• materialitatea, masivă, perforată, fragilă, dematerializată, spațială
• gradul de transparență, de la opac, trecând prin translucid, până la transparent (dintr-un sens sau din amândouă) și reflectorizant
• raportul cu structura:
  • portantă cu structură înglobată în fațadă
  • liberă, independentă de structură
  • cu structura exhibată în chip de decorație
• stilul,
• calitatea de Gestalt, capacitatea de a se lăsa percepută în ansamblu
• amplasamentul,
• calitatea imaginii,
• culoarea,
• lumina,
• textura epidermei,
• decorația, care poate fi structurală sau aplicată

Dintre toate aceste atribute fizice ale formei consider utile studiului dezvoltarea și detalierea celor mai utilizate caracteristici: culoarea, materialul și textura. Acompaniate de lumină aceste caracteristici ale formei interfeței interior-exterior, interpretate și reinterpretate, prezintă un interes continuu pentru arhitectură. Le voi comenta în cele ce urmează atât istoric cât și din accepțiunea modernă a arhitecturii.

Anexa 2 - Tipologii ale interfeței interior-exterior

Criteriile pe cere le-am ales pentru o clasificare tipologică a interfețelor sunt componente structurale ale interfeței – între care se stabilesc relații care pot conduce la rândul lor la alte clasificări. Funcțiunea, semnificația și forma interfeței, la care se adaugă ipostaze cum ar fi amplasamentul, contextul social, funcțiunea spațiilor adiacente, etapa istorică etc., determină infinite variante ce pot fi grupate tipologic. Avem astfel:

• • Tipuri de interfețe pe criteriul rolului intențional (al funcțiunii) – interfețe ecran, interfețe barieră, interfețe protecție, interfețe imagine, interfețe acces, interfețe liant spațial, interfețe care individualizează spații etc.
• • Tipuri de interfețe pe criteriul formei :
  • al materialității formei – interfețe zid, interfețe cortină etc., temă la care mă voi referi în continuarea capitolului.
  • al geometriei – interfețe cu suprafețe drepte, curbe, libere, ortogonale etc.
  • al gradului de transparență – interfețe opace, translucide, transparente, reflectorizante etc.
  • al raportului cu structura etc., criterii care se suprapun aproape perfect cu atributele formei.
• • Tipuri de interfețe pe criteriul semnificațiilor pe care le sugerează – interfețe indicator, interfețe simbol, interfețe artistice etc.

Din toate acestea, mă voi concentra în acest capitol pe cel mai concret dintre criteriile formei – la rândul ei cea mai concretă componentă a interfeței. Forma, care, din cadrul obiectului arhitectural ca totalitate triadică, a fost dintotdeauna baza preferată de analiză a teoreticienilor, va constitui și pentru prezentul studiu suportul unor comentarii ilustrate.

Șase tipuri de materialitate ale interfeței interior-exterior

După discutarea atributelor fizice, a semnificațiilor și interpretărilor interfeței interior-exterior, tipurile de materialitate vor fi expuse în cele ce urmează. Astfel, interfața interior-exterior poate fi:

• masivă

Interfața interior-exterior masivă poate să fie

• portantă,
• autoportantă
• liberă.

Pentru fiecare dintre aceste tipuri impresia pe care o lasă poate să fie inertă[10] sau vibrantă[11] însoțită de alte caracteristici: opacitate, transluciditate, transparență, efect reflectorizant sau cu peforații.

• permisivă

În cazul tipului permisiv interfața, asimilată în general cu o fațadă, poate să fie clasificată pe criteriul unui efect pe care îl creează. Avem atunci interfața

• perforată-spartă, prin perforații înțelgând accesibilitate realizată prin goluri și intrări și spartă pe modelul descompunerii tetradimensionale[12] propuse de Bruno Zevi, sau
• elastică-vibrantă, unde suprafața prezintă o anumită dinamică prin libertatea geometrică, și apelul la sugestii organice sau dublări ale anvelopantei. Intenția formală este evident aceea a unei dezvăluiri nuanțate a spațiului de dincolo. Permisivitatea este o primă treaptă spre slăbirea masivității. Ea se asociază uneori cu nivele de tranparență ale materialului, cu tipul de decorație și cu felul în care se raportează la structură.

• în curs de dematerializare

Fațadele din ce mai dematerializate ale arhitecturii contemporane oferă un tablou variat de soluții tehnice, cu spectaculoase efecte estetice și argumente conceptuale. Dematerializarea se produce atât pe seama perforării, cât și pe seama transparentizării, atunci când este vorba despre o suprafață. Atunci, ele se pot înfățișa ca interfață

• translucidă
• transparentă
• vagă-sugerată

Dematerializarea se realizează prin accentuarea transparenței către formule vag-sugerate, fără a ajunge însă la dematerializarea totală.

• inteligentă

De regulă, principala caracteristică a fațadei inteligente este adaptabilitatea în timp record. Astfel, acest tip de materialitate este cel adaptabil, interschimbabil, numit inteligent pentru modul în care folosește proprietățiler materialelor și datorită tipului de coordonare asistată de calculator cu ajutorul căreia intervine asupra interfeței.

• sub formă de interval

Interfața sub formă de interval își manifestă caracterul intermediar printr-un spațiu arhitectural, care de regulă slujește ca trecere sau legatură între alte spații. Inexistența unei unice interfețe explicite mi-a permis comparația cu intervalul ambiguu al îngerilor, aflați între condiția umană și cea a sfinților – nemuritoril consacrați.

• inexistentă

Vorbim aici despre

• interfața sugerată prin diferite elemente fragmentare, care nu se constituie nici în suprafețe și nici în spații și despre
• interfața virtuală-simulată, sugerând pierderea arhitecturii în mediile virtuale sau sugerarea folosirii unor elemente.

Primele trei tipuri de materialitate vor fi analizate împreună într-un demers istorico-teoretic care va merge de la masivitate până la dematerializarea anvelopantei avand ca scop final pierderea acesteia în transparență.

Dematerializarea de la opacitate la transparență a fost acompaniată de o trecere de la masivitate la fragilitate, întreaga tectonică având de suferit prin deconstrucție.

Tipul inteligent de materialitate- Epiderma inteligentă este un răspuns al anatomiei dar și al tehnologiei aplicata la nivelul fatadei.

Spațiul intervalului văzut ca o interfață complexă definește pe larg cel de al cincelea tip de interfața interior-exterior.

Interfața sugerată se suprapune Limitei vagi – sugerate, iar interfața virtuală-simulată este o subcategorie a interfeței viitorului.